risipiți printre arbori

risipiți printre arbori ne ascultam frunzele
foșneam tăcuți
netraversați de niciun gând
era acel moment al zilei în care se rătăceau mințile
și se trezeau planetele

statistic vorbind
nimeni nu se obosea să mai respire
era suficient să iubești

de acolo de sub rădăcinile înalte
îți puteam auzi fremătând oasele
din când în când mă suspendam din funcția de om
numai pentru a-ți putea privi dintr-o perspectivă diferită
nemărginitul

în lumina lăuntrică a acestui neom îmi traversai liniștită neantul
era o lumină aproape potabilă
un izvor limpede dansa și se strecura printre ludicele-ți umbre
niciun corp ceresc nu se încumeta să se piardă în circuitul orbitei tale
niciun altul
afară de-al meu

în calitate de lumină
de ce să mint
mă întindeam peste tine ca peste o felie de pâine
timpul se deplasa ceremonios
precum un dric pe sub cadranul ceasului
nelocuit de nicio limbă
din țesuturile arborilor începeau să se desprindă minuscule
fragmentele de epidermă
eram cu capetele în nori deși atât de senin afară și iată
ca din senin iscată
o ploaie de celule căzând peste noi

foșneam tăcuți risipiți printre arbori și zâmbeam
în calitate de copaci propriul aer
îl respiram.

                                                                                                    24 iunie 2018.

Nicio mănușă nu moare pe mâna ei

      Ai putea spune că este un accesoriu vestimentar ca oricare altul. Cine s-ar putea gândi că între un om și o mănușă poate exista o legătură atât de intensă, atât de neobișnuită?

  Am descoperit această apropiere într-o zi de luni când mă aflam într-un tramvai vechi ce parcurgea lent, dar zgomotos, drumul către suburbiile orașului. În al doilea vagon, uitată pe un scaun din spate, zăcea o mănușă din bumbac în culori deschise, cu degetele taiate și răsfirate. Nu puteam estima cu exactitate dacă era uzată sau dacă așa a fost croită. Din curiozitate, m-am apropiat de acest scaun și am observat că mănușa emana o poveste aproape tactilă. În ciuda opoziției mele vehemente de a o atinge, îmi era cu neputință să mă sustrag atracției puternice pe care acest obiect o exercita asupra ființei mele. O senzație ciudată pe care nici până în ziua de azi nu am reușit sa o înțeleg. Odata ajunsă pe mâna mea, am putut citi fiecare rând, fiecare pagină, fiecare linie din palma omului ce a purtat-o. A fost momentul din care am început să văd fiecare mănușă ca pe o destăinuire, ca pe o poveste plină de conținut, un fel de recipient în care se depun infinitele nuanțe ale firii umane. Din acea după-amiază, mănușile au devenit obiectele mele preferate, partenerele de drum cu care port cele mai captivante și mai diverse conversații. În plimbările pe care le fac pe străzile orașelor se întâmplă adeseori să le găsesc părăsite pe câte un colț de bancă, pe capacele de tomberon, între șinele de tramvai, rătăcite prin spațiile verzi, în gurile de metrou sau stațiile de tren. Prin intermediul lor am reușit să pătrund la o adâncime considerabilă în viețile oamenilor, răscolind cu mâinie goale țesutul fragil al intimității lor. Câte mănuși, atâtea mâini cunoscute. Câte tipuri de țesături, atâtea vieți răsfoite.

   Desigur, e nevoie doar de o clipă de neatenție pentru a pierde contactul cu realitatea și de a dispărea fără urmă în interiorul acestor experiențe profunde. Drept urmare, ca o măsură de precauție, dupa ce îmi tăvălesc degetele printre toate aceste povești, simt nevoia să mă spăl pe mâini și să le ofer o pauză, cât să își recapete individualitatea. Însă poveștile răman acolo, sub piele, pentru multă vreme...


Fotografii realizate de © Alexandra Ivanciu

Poem in vers alb

Ce trist am fost când am aflat
Că nimic altceva nu sunt
Decat o vagă umbră
A unui poem
În vers
Alb

Trecere prin loc nepermis

a încercat să îmi traverseze ființa exact prin axul inimii
deși era conștientă că trece prin loc nepermis
nu puteam accepta o asemenea grosolănie așa că a trebuit să o avertizez
de ce încălcați regulile, domniță?
nu credeți că ar trebui să mă traversați regulamentar, așa cum o fac ceilalți oameni?
ce s-ar întâmpla dacă toata lumea mi-ar traversa inima așa după bunul plac?
chiar nu observați ce trafic infernal se desfășoară pe teritoriul trupului meu?
ce să mai zic de faptul că ați încercat să mă traversați exact prin centru
pe culoarea roșie
când toata lumea mă traversa longitudinal, dumneavoastră v-ați ambiționat să mă traversați vertical
nu v-ați gândit că puteați fi rănită de toate aceste corpuri contondente care circulă pe benzile de mare viteză dintre fibrele mele?
și în fond de ce circulați pe jos?
doar știți cât de perimate și de fragile au devenit corpurile de carne
în ziua de azi oamenii își duc viața în corpuri de metal
corpuri dure, rezistente, fiabile
oamenii nu își mai pierd vremea cu fleacuri sentimentale
e adevărat că poluează și ocupă tot mai mult spațiu
de altfel mă simt nevoit să recunosc că acest aer total neobișnuit pe care l-ați adus în spațiul meu public mă dezarmează
ocupați o suprafață atât de mică și totuși ați reușit să vă împrăștiați parfumul în întregul cartier al ființei mele
ce spuneți, s-a făcut verde?
în regulă
luați-mă de mână și haideți să mergem
vă voi conduce în grădina mea secretă
departe de acest vacarm.

Spectacol cu casa inchisa

sigur că da luați un loc
în acest poem este loc pentru oricine
nu este nevoie să vă descălțați
oricum aici nu face nimeni niciodată curat
pragul acestui poem nu a fost trecut niciodată de vreun om neprihănit
am primit între aceste rânduri numai oameni oropsiți
oameni cu neliniști metafizice
oameni abandonați sau fără adăpost
turiști rătăciți sau călători fără o direcție precisă
sigur că da intrați și dumneavoastră domnule sinucigaș
aveți un loc chiar acolo în față pe scaunul din mijloc
singura mea condiție este ca în acest poem să nu se întâlnească doi oameni împărțind același tip de suferință
în calitate de gazdă recunosc
am făcut cunoștință cu toți
v-am trăit pe fiecare în parte
mărturisesc că am reușit să adun în această sală toate tipurile de suferință existente într-un om
ah iată că tocmai se ocupă și ultimul loc din spate
ei bine doamnelor și domnilor
din acest moment mă simt nevoit să mă retrag și să vă las singuri
în acest poem nu mai este suficient loc
pentru mine.

Omul cat traieste moare

nu știu ce e cu mine astăzi
mă trezesc că arunc cu bile de lumină într-o gaură din pământ
acolo unde se înalță copacul-lumină care
orbește
fie un adam fie o eva
acest copac evident nu are niciodată umbră
și iată că la lumina lui o eva și un adam se îndrăgostesc orbește unul de celălalt
iar din rădăcinile lor se naște o potecă șerpuită de șerpi pe care pășește neobosit
liberul arbitru

în tot acest timp
omul continuă să alerge pe traiectoria glontelui
priviți-l
un zâmbet ridicol îi este arborat pe față
pantofii îi sunt prăfuiți
hainele zdrențuite
fruntea-i plină de sudoare
și înecat cum e în ființa sa
caută noi modalitați să respire

și ascultăm
ascultăm în continuare cu drag
adevarurile pe care ni le mințim unii altora
și ne murdărim veșmintele de oameni zi după zi
fără a ne obosi să le scuturăm
și ne gandim că dincolo ne așteaptă o ființă cumsecade
iar în loc de pedepse
ne vom alege fiecare cu câte o foaie și un pix
urmând să primim poate
un subiect mai ușor.

Visatorii

pe acest tărâm locuiesc doar oameni visători
oameni care umblă cu capul în nori
și rămân așa cu norii în cap
până când începe să plouă
fiecare în el însuși
și se scufundă fiecare în el însuși
picătură cu picătură
prăbușindu-se aidoma unor comete lichide
până în adâncul sinelui unde se dizolvă lent

umbrele de sub umbrele de sub umbrele

în această reverie profundă
oamenii caută sensuri noi
se înfruptă cu asocieri nebănuite
culeg răspunsuri pe care le depozitează în recipiente mici pe care le vor pierde
mai devreme sau mai devreme

și tună și fulgeră în carnea lor instabilă
de fiecare dată când cineva se trezește din vis
nimeni n-a observat însă vreun fulger
nu s-a înregistrat încă niciun tunet

anesteziați de această nuditate a liniștii
întinși sub cerul limpede și leneș
oamenii dorm și trăiesc același vis
al norilor ce umblă cu capul în nori.