risipiți printre arbori ne ascultam frunzele
foșneam tăcuți
netraversați de niciun gând
era acel moment al zilei în care se rătăceau mințile
și se trezeau planetele
statistic vorbind
nimeni nu se obosea să mai respire
era suficient să iubești
de acolo de sub rădăcinile înalte
îți puteam auzi fremătând oasele
din când în când mă suspendam din funcția de om
numai pentru a-ți putea privi dintr-o perspectivă diferită
nemărginitul
în lumina lăuntrică a acestui neom îmi traversai liniștită neantul
era o lumină aproape potabilă
un izvor limpede dansa și se strecura printre ludicele-ți umbre
niciun corp ceresc nu se încumeta să se piardă în circuitul orbitei tale
niciun altul
afară de-al meu
în calitate de lumină
de ce să mint
mă întindeam peste tine ca peste o felie de pâine
timpul se deplasa ceremonios
precum un dric pe sub cadranul ceasului
nelocuit de nicio limbă
din țesuturile arborilor începeau să se desprindă minuscule
fragmentele de epidermă
eram cu capetele în nori deși atât de senin afară și iată
ca din senin iscată
o ploaie de celule căzând peste noi
foșneam tăcuți risipiți printre arbori și zâmbeam
în calitate de copaci propriul aer
îl respiram.
24 iunie 2018.
