risipiți printre arbori

risipiți printre arbori ne ascultam frunzele
foșneam tăcuți
netraversați de niciun gând
era acel moment al zilei în care se rătăceau mințile
și se trezeau planetele

statistic vorbind
nimeni nu se obosea să mai respire
era suficient să iubești

de acolo de sub rădăcinile înalte
îți puteam auzi fremătând oasele
din când în când mă suspendam din funcția de om
numai pentru a-ți putea privi dintr-o perspectivă diferită
nemărginitul

în lumina lăuntrică a acestui neom îmi traversai liniștită neantul
era o lumină aproape potabilă
un izvor limpede dansa și se strecura printre ludicele-ți umbre
niciun corp ceresc nu se încumeta să se piardă în circuitul orbitei tale
niciun altul
afară de-al meu

în calitate de lumină
de ce să mint
mă întindeam peste tine ca peste o felie de pâine
timpul se deplasa ceremonios
precum un dric pe sub cadranul ceasului
nelocuit de nicio limbă
din țesuturile arborilor începeau să se desprindă minuscule
fragmentele de epidermă
eram cu capetele în nori deși atât de senin afară și iată
ca din senin iscată
o ploaie de celule căzând peste noi

foșneam tăcuți risipiți printre arbori și zâmbeam
în calitate de copaci propriul aer
îl respiram.

                                                                                                    24 iunie 2018.

Nicio mănușă nu moare pe mâna ei

      Ai putea spune că este un accesoriu vestimentar ca oricare altul. Cine s-ar putea gândi că între un om și o mănușă poate exista o legătură atât de intensă, atât de neobișnuită?

  Am descoperit această apropiere într-o zi de luni când mă aflam într-un tramvai vechi ce parcurgea lent, dar zgomotos, drumul către suburbiile orașului. În al doilea vagon, uitată pe un scaun din spate, zăcea o mănușă din bumbac în culori deschise, cu degetele taiate și răsfirate. Nu puteam estima cu exactitate dacă era uzată sau dacă așa a fost croită. Din curiozitate, m-am apropiat de acest scaun și am observat că mănușa emana o poveste aproape tactilă. În ciuda opoziției mele vehemente de a o atinge, îmi era cu neputință să mă sustrag atracției puternice pe care acest obiect o exercita asupra ființei mele. O senzație ciudată pe care nici până în ziua de azi nu am reușit sa o înțeleg. Odata ajunsă pe mâna mea, am putut citi fiecare rând, fiecare pagină, fiecare linie din palma omului ce a purtat-o. A fost momentul din care am început să văd fiecare mănușă ca pe o destăinuire, ca pe o poveste plină de conținut, un fel de recipient în care se depun infinitele nuanțe ale firii umane. Din acea după-amiază, mănușile au devenit obiectele mele preferate, partenerele de drum cu care port cele mai captivante și mai diverse conversații. În plimbările pe care le fac pe străzile orașelor se întâmplă adeseori să le găsesc părăsite pe câte un colț de bancă, pe capacele de tomberon, între șinele de tramvai, rătăcite prin spațiile verzi, în gurile de metrou sau stațiile de tren. Prin intermediul lor am reușit să pătrund la o adâncime considerabilă în viețile oamenilor, răscolind cu mâinie goale țesutul fragil al intimității lor. Câte mănuși, atâtea mâini cunoscute. Câte tipuri de țesături, atâtea vieți răsfoite.

   Desigur, e nevoie doar de o clipă de neatenție pentru a pierde contactul cu realitatea și de a dispărea fără urmă în interiorul acestor experiențe profunde. Drept urmare, ca o măsură de precauție, dupa ce îmi tăvălesc degetele printre toate aceste povești, simt nevoia să mă spăl pe mâini și să le ofer o pauză, cât să își recapete individualitatea. Însă poveștile răman acolo, sub piele, pentru multă vreme...


Fotografii realizate de © Alexandra Ivanciu

Poem in vers alb

Ce trist am fost când am aflat
Că nimic altceva nu sunt
Decat o vagă umbră
A unui poem
În vers
Alb