joi, 10 mai 2018

Nicio mănușă nu moare pe mâna ei

      Ai putea spune că este un accesoriu vestimentar ca oricare altul. Cine s-ar putea gândi că între un om și o mănușă poate exista o legătură atât de intensă, atât de neobișnuită?
  Am descoperit această apropiere într-o zi de luni când mă aflam într-un tramvai vechi ce parcurgea lent, dar zgomotos, drumul către suburbiile orașului. În al doilea vagon, uitată pe un scaun din spate, zăcea o mănușă din bumbac în culori deschise, cu degetele taiate și răsfirate. Nu puteam estima cu exactitate dacă era uzată sau dacă așa a fost croită. Din curiozitate, m-am apropiat de acest scaun și am observat că mănușa emana o poveste aproape tactilă. În ciuda opoziției mele vehemente de a o atinge, îmi era cu neputință să mă sustrag atracției puternice pe care acest obiect o exercita asupra ființei mele. O senzație ciudată pe care nici până în ziua de azi nu am reușit sa o înțeleg. Odata ajunsă pe mâna mea, am putut citi fiecare rând, fiecare pagină, fiecare linie din palma omului ce a purtat-o. A fost momentul din care am început să văd fiecare mănușă ca pe o destăinuire, ca pe o poveste plină de conținut, un fel de recipient în care se depun infinitele nuanțe ale firii umane. Din acea după-amiază, mănușile au devenit obiectele mele preferate, partenerele de drum cu care port cele mai captivante și mai diverse conversații. În plimbările pe care le fac pe străzile orașelor se întâmplă adeseori să le găsesc părăsite pe câte un colț de bancă, pe capacele de tomberon, între șinele de tramvai, rătăcite prin spațiile verzi, în gurile de metrou sau stațiile de tren. Prin intermediul lor am reușit să pătrund la o adâncime considerabilă în viețile oamenilor, răscolind cu mâinie goale țesutul fragil al intimității lor. Câte mănuși, atâtea mâini cunoscute. Câte tipuri de țesături, atâtea vieți răsfoite.
   Desigur, e nevoie doar de o clipă de neatenție pentru a pierde contactul cu realitatea și de a dispărea fără urmă în interiorul acestor experiențe profunde. Drept urmare, ca o măsură de precauție, dupa ce îmi tăvălesc degetele printre toate aceste povești, simt nevoia să mă spăl pe mâini și să le ofer o pauză, cât să își recapete individualitatea. Însă poveștile răman acolo, sub piele, pentru multă vreme...


Fotografii realizate de © Alexandra Ivanciu






duminică, 6 mai 2018