Omul cat traieste moare

nu știu ce e cu mine astăzi
mă trezesc că arunc cu bile de lumină într-o gaură din pământ
acolo unde se înalță copacul-lumină care
orbește
fie un adam fie o eva
acest copac evident nu are niciodată umbră
și iată că la lumina lui o eva și un adam se îndrăgostesc orbește unul de celălalt
iar din rădăcinile lor se naște o potecă șerpuită de șerpi pe care pășește neobosit
liberul arbitru

în tot acest timp
omul continuă să alerge pe traiectoria glontelui
priviți-l
un zâmbet ridicol îi este arborat pe față
pantofii îi sunt prăfuiți
hainele zdrențuite
fruntea-i plină de sudoare
și înecat cum e în ființa sa
caută noi modalitați să respire

și ascultăm
ascultăm în continuare cu drag
adevarurile pe care ni le mințim unii altora
și ne murdărim veșmintele de oameni zi după zi
fără a ne obosi să le scuturăm
și ne gandim că dincolo ne așteaptă o ființă cumsecade
iar în loc de pedepse
ne vom alege fiecare cu câte o foaie și un pix
urmând să primim poate
un subiect mai ușor.

Visatorii

pe acest tărâm locuiesc doar oameni visători
oameni care umblă cu capul în nori
și rămân așa cu norii în cap
până când începe să plouă
fiecare în el însuși
și se scufundă fiecare în el însuși
picătură cu picătură
prăbușindu-se aidoma unor comete lichide
până în adâncul sinelui unde se dizolvă lent

umbrele de sub umbrele de sub umbrele

în această reverie profundă
oamenii caută sensuri noi
se înfruptă cu asocieri nebănuite
culeg răspunsuri pe care le depozitează în recipiente mici pe care le vor pierde
mai devreme sau mai devreme

și tună și fulgeră în carnea lor instabilă
de fiecare dată când cineva se trezește din vis
nimeni n-a observat însă vreun fulger
nu s-a înregistrat încă niciun tunet

anesteziați de această nuditate a liniștii
întinși sub cerul limpede și leneș
oamenii dorm și trăiesc același vis
al norilor ce umblă cu capul în nori.